Marina Şaranuţ
clasa a XII-a «A»
L.T«Dante Aligheri»
Motto: «Când lumea îşi întinde mrejele adulatoare şi îşi aşază capcanele
ispitei, intuiţia ne dictează traseul.»
Am învăţat de ceva timp că noţiunea de «noroc» este una complexă, întrucât «oamenii slabi cred în noroc, pe când cei puternici — în cauză şi efect»(R.W.Emerson). Nu poţi crea fără a cunoaşte şi fără a înţelege, căci munca şi responsabilitatea constituie adevăratele cauze ale succesului.
Iată că deja al doilea an consecutiv reuşesc să adun laurii eforturilor mele şi să mă bucur de obiectivitatea la care recurg membrii juriului chiar şi atunci când e vorba de o materie atât de subiectivă, precum Limba şi Literatura Română.
Am să încep cu momentul în care am participat pentru prima dată la un concurs atît de deosebit. După ce, în 2009, am trăit imensurabila durere a morţii poetului Grigore Vieru, am păşit, îndurerată, încă, pragul Olimpiadei Municipale la Limba şi Literatura Română, din care, efectiv, am ieşit învingătoare. Trebuie să mărturisesc faptul că cele trei ore de concurs le-am trăit ca pe o trecere prin Purgatoriu, chiar dacă dimineaţa s-a autoproclamat o sărbătoare cu nimb. Nu am crezut nici pentru o clipă că fericirea mea de a scrie în limba română se va transforma într-un lanţ de realizări şi valoroase descoperiri de sine. Nici la victorie nu am pretins(uitasem că era o luptă).
Plăcerea de a poseda cuvântul, de a jongla cu expresia şi de a modela gândurile mi-a generat starea de beatitudine şi de frenezie inefabilă, pe care am trăit-o şi la etapa republicană a aceluiaşi concurs. Aici m-am transformat, involuntar, într-o luptătoare ce nu cunoaşte reversul victoriei, astfel încât, la fel de nevinovat şi de sfios, am ocupat locul de frunte...
Am să trec direct la ultima mea participare la Olimpiada Republicană la Limba şi Literatura Română, pentru că încă nu s-au născut cuvinte care să sintetizeze pacea, fericirea şi lumina din mine, pe care mi le-au adus victoriile mele. În cei doi ani şi jumătate, de când studiez în Liceul Teoretic «Dante Alighieri» din capitală, am adăugat în arsenalul realizărilor mele cele mai veridice şi mai fireşti premii: doar locuri de frunte la Olimpiadele Municipale şi Republicane la Limba şi Literatura Română(profesoară Doamna Cornelia Munteanu) şi la Limba Italiană (profesoară — Doamna Ludmila Kojuşko), mândria de a fi discipolul Maeştrilor mei, recunoştinţă pentru prietenii de aici, dar şi rigida pistă de pe care m-am lansat cu atâta ambiţie şi putere, peste care mi-am luat zborul, asigurându-mă cu două aripi perene şi indistructibile...
Ei bine, cu ochii aţintiţi asupra lunii iunie a acestui an, mi-am propus, mai presus de eliberarea de la examenele de BAC, depăşirea eului meu propiu. Mi-am invocat tăria, perseverenţa, cunoştinţele, experienţa, lecturile, versurile, lumina şi chipurile celor ce au crezut dintotdeauna în mine şi am păşit sigură spre a da ultima lovitură. Nu am uitat de credinţă şi de compromis, aşa încât mi-am plăsmuit un vis şi l-am trăit per total.
Am vrut să cred că numărul 13 mă reprezintă şi nu am dat greş când am ocupat un loc în banca din cabinetul respectiv. Binecuvântată de încrederea profesoarei mele, de ziua cu soare şi cer neîngândurat, de dragostea pentru cuvântul românesc şi de titlul câştigat cu un an în urmă, am aşternut pe foaie şi de această dată avatarul suflului meu. Comasând fiece element al temei propuse («Poetul — vocea demiurgică a durerilor şi bucuriilor lumii, trăirea absolută a spectrului de stări şi sentimente umane»), am legănat lumea poeziei blagiene şi autenticitatea lui Stănescu, decrispând nonşalanţa depresivă a lumii din exteriorul nostru...
După o noapte de nesomn, cauzat de aşteptarea rezultatelor, uite-mă achitată, liniştită şi fericită că am savurat(chiar dacă pentru ultima dată) laurii victoriei Olimpiadei Republicane. Nu în zadar se spune că mereu e loc şi pentru mai bine — am conştientizat că nu trebuie să te opreşti din urcat nici atunci când trepte nu mai sunt. Probabil că acest colţ al sufletului meu, care nu-mi permite niciodată să fiu mulţumită de mine m-a şi ajutat să devorez obstacolele ordinarului.
Aş fi dorit să pot afirma că festivitatea de decernare a premiilor de anul acesta a compensat injustiţia la care am fost subjugaţi noi, olimpicii, anul trecut. Dar, prefer să mă rezumez la o simplă aserţiune : nici furtunile, nici bolovanii şi nici noroiul nu vor fi în stare să ştirbească din înălţarea Limbii Române.
Alăturându-mă tribunilor cuvântului românesc, îmi îndemn semenii să se delecteze lecturând, să soarbă frumuseţea unduirilor plastice ale expresiei, să-şi onoreze numele prin puterea adevărului şi să-şi decojească personalitatea de scepticism, duplicitate, calcherii şi limbaj fardat!
Da, la început a fost cuvântul... dar şi-a dobândit eternitatea!
clasa a XII-a «A»
L.T«Dante Aligheri»
Motto: «Când lumea îşi întinde mrejele adulatoare şi îşi aşază capcanele
ispitei, intuiţia ne dictează traseul.»
Am învăţat de ceva timp că noţiunea de «noroc» este una complexă, întrucât «oamenii slabi cred în noroc, pe când cei puternici — în cauză şi efect»(R.W.Emerson). Nu poţi crea fără a cunoaşte şi fără a înţelege, căci munca şi responsabilitatea constituie adevăratele cauze ale succesului.
Iată că deja al doilea an consecutiv reuşesc să adun laurii eforturilor mele şi să mă bucur de obiectivitatea la care recurg membrii juriului chiar şi atunci când e vorba de o materie atât de subiectivă, precum Limba şi Literatura Română.
Am să încep cu momentul în care am participat pentru prima dată la un concurs atît de deosebit. După ce, în 2009, am trăit imensurabila durere a morţii poetului Grigore Vieru, am păşit, îndurerată, încă, pragul Olimpiadei Municipale la Limba şi Literatura Română, din care, efectiv, am ieşit învingătoare. Trebuie să mărturisesc faptul că cele trei ore de concurs le-am trăit ca pe o trecere prin Purgatoriu, chiar dacă dimineaţa s-a autoproclamat o sărbătoare cu nimb. Nu am crezut nici pentru o clipă că fericirea mea de a scrie în limba română se va transforma într-un lanţ de realizări şi valoroase descoperiri de sine. Nici la victorie nu am pretins(uitasem că era o luptă).
Plăcerea de a poseda cuvântul, de a jongla cu expresia şi de a modela gândurile mi-a generat starea de beatitudine şi de frenezie inefabilă, pe care am trăit-o şi la etapa republicană a aceluiaşi concurs. Aici m-am transformat, involuntar, într-o luptătoare ce nu cunoaşte reversul victoriei, astfel încât, la fel de nevinovat şi de sfios, am ocupat locul de frunte...
Am să trec direct la ultima mea participare la Olimpiada Republicană la Limba şi Literatura Română, pentru că încă nu s-au născut cuvinte care să sintetizeze pacea, fericirea şi lumina din mine, pe care mi le-au adus victoriile mele. În cei doi ani şi jumătate, de când studiez în Liceul Teoretic «Dante Alighieri» din capitală, am adăugat în arsenalul realizărilor mele cele mai veridice şi mai fireşti premii: doar locuri de frunte la Olimpiadele Municipale şi Republicane la Limba şi Literatura Română(profesoară Doamna Cornelia Munteanu) şi la Limba Italiană (profesoară — Doamna Ludmila Kojuşko), mândria de a fi discipolul Maeştrilor mei, recunoştinţă pentru prietenii de aici, dar şi rigida pistă de pe care m-am lansat cu atâta ambiţie şi putere, peste care mi-am luat zborul, asigurându-mă cu două aripi perene şi indistructibile...
Ei bine, cu ochii aţintiţi asupra lunii iunie a acestui an, mi-am propus, mai presus de eliberarea de la examenele de BAC, depăşirea eului meu propiu. Mi-am invocat tăria, perseverenţa, cunoştinţele, experienţa, lecturile, versurile, lumina şi chipurile celor ce au crezut dintotdeauna în mine şi am păşit sigură spre a da ultima lovitură. Nu am uitat de credinţă şi de compromis, aşa încât mi-am plăsmuit un vis şi l-am trăit per total.
Am vrut să cred că numărul 13 mă reprezintă şi nu am dat greş când am ocupat un loc în banca din cabinetul respectiv. Binecuvântată de încrederea profesoarei mele, de ziua cu soare şi cer neîngândurat, de dragostea pentru cuvântul românesc şi de titlul câştigat cu un an în urmă, am aşternut pe foaie şi de această dată avatarul suflului meu. Comasând fiece element al temei propuse («Poetul — vocea demiurgică a durerilor şi bucuriilor lumii, trăirea absolută a spectrului de stări şi sentimente umane»), am legănat lumea poeziei blagiene şi autenticitatea lui Stănescu, decrispând nonşalanţa depresivă a lumii din exteriorul nostru...
După o noapte de nesomn, cauzat de aşteptarea rezultatelor, uite-mă achitată, liniştită şi fericită că am savurat(chiar dacă pentru ultima dată) laurii victoriei Olimpiadei Republicane. Nu în zadar se spune că mereu e loc şi pentru mai bine — am conştientizat că nu trebuie să te opreşti din urcat nici atunci când trepte nu mai sunt. Probabil că acest colţ al sufletului meu, care nu-mi permite niciodată să fiu mulţumită de mine m-a şi ajutat să devorez obstacolele ordinarului.
Aş fi dorit să pot afirma că festivitatea de decernare a premiilor de anul acesta a compensat injustiţia la care am fost subjugaţi noi, olimpicii, anul trecut. Dar, prefer să mă rezumez la o simplă aserţiune : nici furtunile, nici bolovanii şi nici noroiul nu vor fi în stare să ştirbească din înălţarea Limbii Române.
Alăturându-mă tribunilor cuvântului românesc, îmi îndemn semenii să se delecteze lecturând, să soarbă frumuseţea unduirilor plastice ale expresiei, să-şi onoreze numele prin puterea adevărului şi să-şi decojească personalitatea de scepticism, duplicitate, calcherii şi limbaj fardat!
Da, la început a fost cuvântul... dar şi-a dobândit eternitatea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu