Citind definiţia din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, putem afla ca Marţişorul este un mic obiect de podoaba legat de un fir impletit – roşu cu alb – care se ofera in dar, ca semn al sosirii primaverii, mai ales femeilor şi fetelor, in ziua de 1 Martie. Tot DEX-ul ne mai spune ca “marţişor” este denumirea populara a lunii martie. Lucruri pe care, probabil, mulţi dintre voi le ştiau deja… Dar, oare, de unde vine numele de “marţişor”? Cine a inventat cuvantul şi ce semnifica la vremea aceea? De ce se poarta marţişorul? 
Povestea marţişorului începe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor şi a romanilor. Tradiţia spune ca stramoşii noştri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit – colorat in alb si negru. Banuţii erau de aur, argint sau metal obişnuit, indicand cât de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viaţă a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste marţişoare erau purtate la incheietura mâinii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumuseţe si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Când copacii infloreau, femeile agaţau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumpărau caş, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie albă si moale. În timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al marţişorului s-a transformat în simbol al iubirii. În acelaşi timp, şi firul negru a devenit roşu.
Întorcându-ne şi mai mult in timp, amintim ca săpăturile arheologice au scos la iveala marţişoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de râu, vopsite in alb si roşu, ele erau înşirate pe aţa şi se purtau la gât. Culoarea roşie era data de foc, sânge şi soare – însemnând naşterea şi viaţa, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece şi pura – semnificând înţelepciunea barbatului. Împletirea şnurului arată legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vieţii.
Tradiţia bănuţului este legată, de asemenea, de Legenda Babei Dochia, pastoriţa cu cele şapte cojoace, transformată într-o stânca. Se spune că Dochia a găsit într-o zi o monedă, a găurit-o, a legat-o de un şnur din fire de lană – albe şi negre – împletite, purtând-o la gât in semn de noroc.
Despre marţişor există, insă, multe alte poveşti şi legende. Una dintre ele vorbeşte chiar despre fabricarea mărţişorului, activitate care este “la modă” în zilele noastre, în apropierea zilei de 1 Martie. “A fost odata un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe si hăinuţe. Apoi le vindea in piaţă. Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a cautat prin casa saracacioasa, si tot ce a mai găsit au fost doua suluri de aţa alba şi roşie. Neştiind ce sa faca din ele, le rupse si le impleti… Era foarte mândru de ceea ce crease. Apoi, facu un mic tablou, de care prinse şnuruleţul. Si s-a gândit: «Cum să denumesc acest obiect? A, gata, stiu! O sa-i spun Mărţişor, deoarece suntem în luna lui martie şi chiar în prima zi. Aceste mărţişoare vor fi dăruite de către barbaţi femeilor, drept cadou!». Şi asa s-a dus vestea despre omul sărac, cel care a inventat acest simbol al primăverii.”
Dar, dintre toate legendele, poate cea mai interesantă şi mai frumoasă este povestea băiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legenda care s-a născut din basmele româneşti şi işi are originea tot în timpul stramoşilor noştri – dacii si romanii.
Povestea marţişorului începe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor şi a romanilor. Tradiţia spune ca stramoşii noştri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit – colorat in alb si negru. Banuţii erau de aur, argint sau metal obişnuit, indicand cât de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viaţă a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste marţişoare erau purtate la incheietura mâinii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumuseţe si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Când copacii infloreau, femeile agaţau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumpărau caş, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie albă si moale. În timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al marţişorului s-a transformat în simbol al iubirii. În acelaşi timp, şi firul negru a devenit roşu.
Întorcându-ne şi mai mult in timp, amintim ca săpăturile arheologice au scos la iveala marţişoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de râu, vopsite in alb si roşu, ele erau înşirate pe aţa şi se purtau la gât. Culoarea roşie era data de foc, sânge şi soare – însemnând naşterea şi viaţa, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece şi pura – semnificând înţelepciunea barbatului. Împletirea şnurului arată legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vieţii.
Tradiţia bănuţului este legată, de asemenea, de Legenda Babei Dochia, pastoriţa cu cele şapte cojoace, transformată într-o stânca. Se spune că Dochia a găsit într-o zi o monedă, a găurit-o, a legat-o de un şnur din fire de lană – albe şi negre – împletite, purtând-o la gât in semn de noroc.
Despre marţişor există, insă, multe alte poveşti şi legende. Una dintre ele vorbeşte chiar despre fabricarea mărţişorului, activitate care este “la modă” în zilele noastre, în apropierea zilei de 1 Martie. “A fost odata un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe si hăinuţe. Apoi le vindea in piaţă. Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a cautat prin casa saracacioasa, si tot ce a mai găsit au fost doua suluri de aţa alba şi roşie. Neştiind ce sa faca din ele, le rupse si le impleti… Era foarte mândru de ceea ce crease. Apoi, facu un mic tablou, de care prinse şnuruleţul. Si s-a gândit: «Cum să denumesc acest obiect? A, gata, stiu! O sa-i spun Mărţişor, deoarece suntem în luna lui martie şi chiar în prima zi. Aceste mărţişoare vor fi dăruite de către barbaţi femeilor, drept cadou!». Şi asa s-a dus vestea despre omul sărac, cel care a inventat acest simbol al primăverii.”
Dar, dintre toate legendele, poate cea mai interesantă şi mai frumoasă este povestea băiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legenda care s-a născut din basmele româneşti şi işi are originea tot în timpul stramoşilor noştri – dacii si romanii.
Un comentariu:
F. bine, dar nu uitati sa indicati sursa de unde ati preluat materialul.
Trimiteți un comentariu